Da cu +

[redippy]

De ce cu + ? C’ést le Tour de Suisse mes amies ! Dar sa va povestesc putin, ca la gura caloriferului, tot n-avem ceva mai bun de facut decat sa despicam asfaltu’n patru.

Pornim parte din echipa de anul trecut adica Marinel (zis Apuka ) cu al sau vesnic tanar Tenere si eu calare pe Rudigard. Asteptam un Arthur, asa ca Anca, la “recomandarea” medicului nu ma poate insoti pe motor. Urma sa porneasca cateva zile mai tarziu cu masina si sa facem jonctiunea in Austria. Daca v-ati intrebat vreodata cat costa un astfel de “permis de mers singur” e ieftin - 200 de euro si se pun intr-un plic la nastere

Ca tot omul sanatos la cap ce vrea sa ajunga in Elvetia o luam in nord catre Ukraina, cu o prima escala peste noapte la Satu Mare. E numa bine ca sa te acomodezi cu ploaia marunta si cu idiotii din trafic.

Traseul ales se dovedeste plin de sens. In perioada aleasa de noi, inceput de iunie 2013, Dunarea e iesita brutal din matca din Germania pana in Ungaria iar tot centrul Europei cam balteste. Stirile apocaliptice legate de inchiderea granitelor ne fac sa ne treaca sudori de gheata pe coloana. Asa ca, de nu ne vor lasa vesticii astia sa ii cotropim, anulam rezervarile si continuam spre nord, catre Tarile Baltice ca doara si pe alea trebuie sa le viziteze cineva. Ca de obicei, stirile de pe sticla s-au dovedit a fi mult mai alarmante decat realitatea.

Odata cu primele raze ale soarelui ne indreptam spre vama Halmeu. Nu stiu cum sunt altii, dar pe mine daca ma prinde rasaritul calare pe motor sunt mai surescitat ca un chihuahua. Cant in casca, rad zgomotos, trec prin vama fluierand, sunt teribil de voios. Zambetul tamp imi dispare de pe fata instantaneu cand suspensia imi da un sut in coccis de mi se dilata ochi ca la Tarsieri. Welcome to Ukraine !

Se vede ca astia din fostul bloc sovietic au fost primii care au ajuns in cosmos. Sunt fani inraiti ai craterelor selenare asa ca au facut un muzeu in aer liber cu replici in miniatura a acestora pe intreg drumul pana la Berehovo. Strangem din rect si folosim la maxim capacitatea enduro a motoarelor noastre. Aprigi si neinfricati, inaintam in necunoscut cu uimitoarea iuteala de vreo 30km/h si dupa ceva mai mult de 3 ore ajungem Mukacevo. Aici avem primul obiectiv turistic al excursiei – Castelul Palanok. Un pustan, vorbitor fluent de ukraineana, se ofera sa ne pazeasca motoarele sau cel putin eu asta inteleg. Ma uit in jur si imi dau seama ca suntem trei oameni in toata parcarea. Apare si un al patrulea. E paznicul parcarii care confirma nevoia totala de securitate a motoarelor. Ne roaga chiar sa le motam intr-un colt mai izolat ca sunt prea batatoate le ochi in parcarea aia goala. Suntem avertizati ca urmeaza din clipa in clipa sa navaleasca puzderie de turisti straini iar motoarele noastre le stau in drum. Bine ma, le mutam si angajam paznic la ele.

Castelul se tine bine pt o cladire careia autoritatile par a-i fi dat cu flit zeci de ani la rand, iar pretul de intrare e modic. Ai acces oriunde, poti poza orice, nimeni nu-ti are treaba.

Luam ceva suveniruri, platim cerberul si ii dam incantati inainte vreo 5 km pana la sensul giratoriu spre Uzgorod. Aici ghinionul ne asteapta sub forma a doi tineri sticleti, zelosi aparatori ai intransigentului cod rutier ucrainean.Halt, her turistus fazanus! In Transcarpatia, majoritatea populatiei e vorbitoare de limbi ugro-finice iar cum si eu ma pricep la decriptarea acestora, inteleg acuzele care ne sunt aduse. Ne-am incadrat gresit pe banda spre Uzgorod si la iesire am trecut peste o linie continua. Fi-mi-ar chirilica a dracului, ca n-am reusit sa buchisesc indicatoarele lor mai explicite ca planul de autostrazi al lui Ponta. Ma incred si eu in tara straina ca boul naiv in dobitoaca de Ioana. GPS-urile astea.... Evident ca cel zis Apuka o ia dupa mine sa fim siguri ca dublam paguba. Suntem dusi peste drum in pichetul de Militie si ne este prezentata filmarea cu desfasurarea odioaselor noastre fapte. Sunt atat de socante imaginile acelea cu doi motociclisti ce iau curba la stanga, incat eu am nevoie de ingrijiri medicale. Totodata ne este adus adus la cunostinta faptul ca nu se poate sterge caseta. Sic, ce zici de asta. Probabil acea camera e legata direct la TV-ul din dormitor al presedintelui Ianucovici si ala sta toata ziua sa urmareasca traficul.Incet, incet o usoara forma de incantare isi face prezenta in corpul meu...urmeaza sa dau 10 euro spaga si sa terminam odata cu lamentarile si teatrul ieftin. Ne este prezentata incadrarea juridica a faptei dintr-o revista gen “7 Seri”, evident scrisa in aceasi chirilica impecabila. Vezi “turistus fazanus” ce patesti daca n-ai invatat rusa cand ai fost mic. Unul ne “completeaza” amenda, celalalt ne traduce articolul din 7 Seri. 250 Euro amenda, suspendarea permisului (din mimica fetei am dedus ca pe viata), stampila in pasaport cu interzicerea dreptului de a parasi tara si inca ceva taxa de amenda in cuantum de 25 euro ce se achita la Posta. Ghici ce? Posta ucraineana nu lucreaza sambata. Ghici in ce zi ne aflam? Ati ghicit! Deci stam pana luni. Ca ultima pedeapsa complementara, sunt anuntat ca urmeaza sa fiu ghilotinat iar teasta imi va fi expusa in sensul giratoriu!

In timp ce imi bag mana tacticos in jeb dupa cei 10 dingoti, sticletele ne propune sa il scutim de completat hartoage si sa cadem la pace contra sumei de 200 de euro...de persoana. Zambetul tamp imi dispare de pe fata a doua oara pe ziua de azi iar amuzamentul meu se transforma instant in iritare. Ba amaratilor, 400 de euro nu valoreaza rinichii vostrii pe piata neagra!

Incepem o negociere furibunda ce dureaza mai mult de jumatate de ora. In paralel, Apuka ma avertizeaza ca in urma unei negocieri asemanatoare a stat vreo doua zile blocat in Republica Moldova. In ciuda dibaciei cu care folosesc cuvintele “cetatean european”, “telefon” si “ambasada” nu reusim sa coboram potul sub 75 euro/persoana. Timpul trece in favoarea celor doi idioti, pentru ca deja e trecut de amiaza si noi nu am facut decat un sfert din distanta ce o avem de parcurs astazi. Ne declaram invinsi si cu mana tremuranda punem banii pe birou, urandu-le traditionalul: “ Sa va fie banii de coliva si tamaie, nevestele voastre is niste curve proaste, sa cresteti copii oligofreni si mereu clasicul: sa crepati de ciroza, betivani ratati ce sunteti”!!!. Apoi zambim politicosi si plecam. Do svidaniya, comunistilor.

Ajungem dupa-amiaza in vama cu Slovacia dupa inca o seama de peripetii legate de achizitia de bautura, tigari, stikere si schimbat bani. Zici ca azi toti ucrainienii ca i-am intalnit sunt cu dracu! In vama aglomeratie cat cuprinde si controale la sange. Cand ne vine randul nu are cine sa ne controleze. E a treia oara cand imi dispare azi zambetul. Motociclete sunt controlate separat de o persoana ce se afla la masa. Pofta buna si ei si noua, ca eu imi desfac merindea fix la usa pichetului vamesilor. Apare intr-un tarziu o moima ce ne pune sa ne desfacem bagajele si uite cum dupa mai bine de doua ore de stat in vama, pe o caldura dogoritoare, suntem lasati in UE.

Prin prisma noilor evenimente, realizam ca avem o intarziere de peste 3 ore fata de plan, adica exact timpul alocat vizitarii capitalei culturale europene din acest an – Kosice. Slovacii nu ne-au vrut asa ca schimbam traseul din mers si purcedem ata spre Polonia. Traseul prin Slovacia si sudul Poloniei e foarte placut. Avem din nou ritm bun si oprim doar cat sa isi dezmorteasca Apuka mainile intr-un dialog cu un confrate tenerist polonez si sa ii uram La multi ani! lui Rudigard. Are 50000 km. Facem asta de vreo 3 ori, ca la fiecare oprire a motorului kilometrajul sare inapoi cu 2 km.

Intram in Cracovia, unde Ioana nu ezita sa ne-o traga din nou si ne duce intr-o periferie la mai bine de 10 km de cazare. Daca ei nu ii fuge mintea, suntem obligati sa ne descurcam singuri si din aproape in aproape ne trezim in Piata Mare din Cracovia cu motoarele sub poponeata. Am mai patit asta si in Istambul. Ca sa ne pierdem in peisaj, ca doar e zona pietonala, punem picioarele pe jos si parasim zona total neobservati. Gasim cazarea si parcam motoarele in curtea interioara la sectiunea biciclete. Nimeni nu se simte lazat, asa ne putem face de cap in week-end.

Editat Decembrie 22, 2013 de redippy

[unnamed]

daca sunt poze din mukacevo si sunt fara piatra cubica, inseamna ca sunt trucate

 

pt data viitoare invatati rusa, spuneti ca sunteti studenti, ascundeti banii pe sub sei si scapati cu 5/persoana

 

asteptam continuarea povestii

[redippy]

pt data viitoare invatati rusa, spuneti ca sunteti studenti, ascundeti banii pe sub sei si scapati cu 5/persoana

 

Dupa cum vezi, ucrainienii au doi finantatori bazati: eu si Vladimir Putin

 

Dar sa va povestesc putin despre Cracovia inainte de somn.

Cracovia e un oras foarte prietenos cu turistii. Ai multe obiective de vizitat, mancare gustoasa, bere decenta, oameni amabili si fetele tare dragute .

Statuile a doua personaje sunt omniprezente: dragonul, mascota orasului si cea a Papei Ioan Paul II, suveran care a studiat si servit ca preot catolic in acest oras.

Remarcabile sunt Piata Centrala, una din cele mai mari piete medievale din Europa, Castelul Wawel, ghetoul evreiesc din districtul Kazimierz sau Bazilica Sf Maria cu cele doua turniri inegale ale sale.

Un loc de care am ramas profund impresionat este Schindler Fabryka. Fara indoiala e unul din cele mai bine facute muzee. Plin de efecte sonere si vizuale, reuseste foarte bine sa te transpuna in acea infama perioada a istoriei omenirii fara a incerca sa smulga lacrimi pentru evreii ucisi in acest cartier. Vei putea sa te delectezi aici cu celebrele monologuri ale lui Hitler adresate natiunii germane, dar nu este uitata nici mana de ajutor data de Stalin la impartirea Poloniei din 1939. Cu totul memorabil este biroul de lucru original al lui Oskar Schindler, prezent si in filmul lui Spilberg.

[unnamed]

bookmarked. la anu vreau sa ajung si eu in polonia

[Krimh]

in tari de astea trebuia sa va duceti cu SS si nu mai aveati probleme ))))

[redippy]

Luni dimineta scoatem motoarele din hotel mai discret ca promisa marire a pensiilor din 2014. Urmeazaa sa o luam spre Praga cu o halta pe la complexul memorial Auschwitz – Birkenau. Ioana face ce stie ea mai bine si ne baga iar in ceata. Vizitam, impotriva vointei noastre,zona rurala ascunsa a Poloniei si parcurgem cei cca 70 de km in vreo doua ore. Ajungem la 10:10 a.m. adica la fix cat sa ratam intrarea gratuita inainte de ora 10 am. Cei doi boschetari ucrainieni ne-au subtiat serios bugetul alocat culturalizarii si in plus un tur ghidat de 2 ore e prea lung pt noi, asa ca incercam o “romaneasca” intrand prin spate sa facem cateva poze. Nu doar ca nu suntem lasati sa intram, dar suntem efectiv dati afara din Auschwitz! Sa io fi zis asta unui evreu acum 70 de ani.

O luam spre Birkenau, unde un motociclist finlandez se ofere sa ne pazeasca echipamentul si mobrele pana vizitam noi lagarul. Face poarte dintr-un grup ce se intoarce din Italia si ne da o veste tare proasta: acum o saptamana Stelvio era inchis si nu au fost lasati sa il treaca. Mai sunt cateva zile pana urmeaza sa ajungem si noi acolo, asa ca nu e cazul sa disperam. E cald asa ca cine stie, poate om avea noroc.

Birkenau e un loc unde musteste durerea si ne mahneste profund.

Odata ajunsi in sa, toate gandurile intunecate se risipesc. Cerul in schimb se intuneca si doar un pasaj peste autostrada ne salveaza de o ploaie torentiala. Trec pe langa noi doi rusi cu Goldwing-uri insotiti de o melancolica balada sovietica ce se aude de la sute de metri. N-au nici o treba cu vremea de afara. Ce fain e sa ai scuter

Coboram de pe autostrada spre Brno cu gandul de a scurta pe nationale. Proasta decizie. Ioana ne mai suplimenteaza drumul cu vreo 40 de km. Partea buna e ca a inceput din nou sa ploua.... Seara ajungem murati bine de tot in Praga. N-avem parcare la hostel asa ca suntem indrumati sa lasam motoarele in incinta stadionului echipei Viktoria Zizkov. Nu va ascund faptul ca doua zile am trimis ofrande catre Odin sa nu fie vre-un meci.

Despre Praga dragii mei, multe ar fi de zis si scris. In cele doua zile cat am stat acolo, am primit confirmarea ca e un etalon al turismului european. Iesirea Vltavei din matca a speriat multi turisti si orasul a devenit respirabil.

Vizitam in tihna Cetatea, Cartierul evreiesc, Catedrala Sf. Vitus, Rudolfium, centrul Vechi, Ceasul Astronomic si Podul Carol, fara sa riscam a fi aruncati in Vltava. Frecam si canele sa avem noroc de vreme mai buna.

 

Cehii au mancaruri decente dar nimic nu poate fi asemuit cu o degustare comparativa Budwiser Budvar vs. Pilsner Urquell. Am incercat acest lucru la una din berariile amplasate in zona splendidei cladiri a Ambasadei Romaniei. O binecuvantare pentru gatlej intr-o zi torida.

[unnamed]

Ati avut noroc de vreme mai buna? Intreb pentru ca noi aflaseram de la un ghid ca ti se indeplineste dorinta daca pui mana pe sfantul de langa, nu pe caine. Cica lumea a inceput sa puna mana pe el din cauza plictiselii de la coada . Cam asa:

[redippy]

Ati avut noroc de vreme mai buna?

Nu stiu daca a intervenit canele in favoarea noastra, dar cu cateva mici exceptii, am avut vreme faina.

 

Miercuri dimineata, la plecare, reusim sa o dam admirabil in bara cu pornirea Tenereului. Verificam cate-n luna si-n stele timp de o jumatate de ora. Nu vrea sa o ia si deja imi fac calcule legat de timpul pierdut in service, cand rasare ideea castigatoare: ”oare nu o fi ramas in viteza si ledul indica altceva?”. E clar....Stan si Bran in Cehia! Pornim voiosi catre Ceske Budejovice. Orasul se lauda cu una din cele mai mari piete medievale din Europa dar notorietatea si-a obtinut-o ca oras de origine al berii Budweiser Budvar. Daca treceti pe acolo, mare atebtie unde parcati. Stau ca lupii sa te amendeze pt parcare in zona interzisa. Avem noroc cu o doamna care ne atentioneaza ca e cazul sa o intindem, asta in timp ce deja doi copoi veneau spre noi. Parcam la un Pennymarket si exloram centrul pret de vreo ora. Personal, nu am ramas cu mare lucru dupa aceasta vizita. Poate, daca am fi intrat la unul din cele 4 hanuri patronate aici de Budweiser, altfel ar fi stat lucrurile....

 

Ajunsi in Austria si drumul devine mult mai pitoresc. Asta pana simt la un stop cum se inmoaie frana fata. Fain. S-a spart furtunul. Maine incep muntii, asa ca pica la fix. Il carpesc cat pot de elegant cu un petec de pana + Poxilina si folosesc frana doar pt o eventuala urgenta. Dau cateva telefoane acasa si dupa cateva ore sunt salvat. Maine urmeaza sa soseasca un furtun.

Merg cu multa bagare de seama pana la Salzburg unde facem jonctiunea cu Cici si Kinga, calare pe un MT-03. Primele impresii de calatorie la schimbam intr-un loc la care eu tanjesc de o buna bucata de vreme – Augustiner Biergarden, cea mai mare taverna din Austria. Gustul dom’le, gustul...nici ca mai conteaza cei 7 euro cat e o halba.

 

 

Incurajati de tratamentul bahic la care ne-am supus, atacam fortareata Hohensalzburg, niciodata cucerita. Cum norocul tine cu cei euforici gasim portile larg deschise. Panorama orasului de pe metereze iti taie respiratia.

 

Mereu am avut o slabiciune pentru orasul asta, dar uite ca i-am descoperit si un cusur: dupa 10 seara se da stingerea. Nu mai gasim deschis nici un restaurant pentru a savura celebrul Schnitzel asa ca ne furajam la un Burger King. Partea buna e ca la astia poti opta pentru o bere in locul bauturii racoritoare. .

Editat Decembrie 27, 2013 de redippy

[Vizitator MosRahao]

Misto! Mai departe?

[redippy]

Misto! Mai departe?

Hai ca mai derulam o zi.

 

Azi urmeaza sa intram in Germania. Pornim in directia opusa catre un Louis, unde speram sa imi solutionez necazul cu furtunul mai repede. Problema se rezolva in sensul ca nu au, asa ca o luam in directia corecta. Autostrada catre Munchen e extrem de aglomerata iar asfaltul se simte ca nu mai e la prima tinerete.

Lucrurile se schimba substantial odata ce o cotim pe nationale din sudul Bavariei si intram pe portiunea de final celui mai cunoscut traseu rutier al Germaniei - Romanischen Strasse. Drum e de vis. E ca un vals cu asfaltul impecabil printre muntii din Garmisch. Nu-ti vine sa te mai opresti dar trebuie sa o faci pentru ca finalitatea traseului e apoteotica - Castelul Neuschwanstein. Daca exista edificii ce iti taie respiratia, clar ca proiectul nebuniei lui Ludovic al II -lea e unul din ele. Acest castel de poveste, sursa de inspiratie pentru Disney, e o dovada vie cum ambitia umana poate creea minuni.

La coborare, gasim parcata langa mobre, ori una din cele mai exclusiviste supercar-uri din lume, McLaren F1, ori o facatura extrem de reusita. Sincer, nu sunt mare specialist in conserve....

Incantati de cele vazute, parasim Germania si intram din nou in Austria peste Fernpass. Eprima zi cand luam in mod direct pulsul Alpilor si sunt incantat peste poate. Urmeaza sa ramanem peste noapte in Arzl im Piztal si sa completam echipa cu inca 4 membrii: Anca, Diana, Cristi cu masina si Florin pe V-Strom. Din nefericire Stromului i se sparge un rulment la roata fata langa Graz si dupa o remorcare costisitoare de pe autostrada, Florin decide sa se intoarca acasa ca sa isi rezolve problema. Trist, dar calatoria trebuie sa continue, iar ca totul sa continue conform planului ma apuc de treaba si imi inlocuiesc furtunul cu cel sosit din tara. Ii am alaturi pt aceasta operatiune pe Apuka si cele cateva cutii de Stiegl puse la dispozitia noastra de doamna Tatiana, proprietara cabanei Alpenreich. Pot sa va confirm ca operatiunea "Stigel" a fost un real succes.

Editat Decembrie 27, 2013 de redippy

[Serban.S]

Frumos.

Totul.

Bravo voua.

[The Mentalist]

Editat Decembrie 28, 2013 de the mentalist

[November]

Foarte frumos, felicitari !

[lessy]

+

[redippy]

Merci mult.

 

Hai ca am incropit si o filmare cu acesta parte a calatoriei. Veti vedea calitatea ireprosabila a asfaltului sovietic, cu ce isi omoara polonezele timpul in week-end si la final, capacitatea mea formidabila de a intelege limba ceha la prima auzire.

 

 

Maine sau poimaine, (functie de cantitatea bahica ingerata in aceasta seara), urmeaza sa intram mai serios in munti. Pana atunci un mic "teaser". Chici ce e?

 

Editat Decembrie 28, 2013 de redippy

[Hosszu Toll]

Maine sau poimaine, (functie de cantitatea bahica ingerata in aceasta seara), urmeaza sa intram mai serios in munti. Pana atunci un mic "teaser". Chici ce e?

 

1stelvio.jpg

Stelvio - partea de sud - pt mine se afla in top 3 pana acum

 

Seamana?

 

Editat Decembrie 28, 2013 de Hosszu Toll

[middle_of_nowhere]

Biutifulic. Asteptam continuarea.

[Dan Rosca]

 

Foarte frumos.

Asteptam continuarea.

[vlady_80]

 

[redippy]

Stelvio - partea de sud

And we have a winner!

 

Azi e ziua Z – urmeaza sa vedem etapa nr 7 din Tour de Suisse . Ne-am culcat seara privind pe fereastra o vale alpina magnifica, acoperita de un cer senin ca lacrima, si ne trezim incoltiti de o vreme mohorata si rece. Clima montana nu se dezminte asa ca improvizam din mers. Planul initial era sa asteptam caravana pe o catarare inainte de Davos si apoi sa ne intoarcem peste Bernina si Passo Gavia in Bormio, locul unde urmeaza sa innoptam. Parasim Raiul din Alpi al doamnei Tatiana si o luam direct spre Bormio peste Passo Stelvio (2757 m). Nu toti vor sa treaca in Elvetia sa vada Turul asa ca scurtam distanta. Odata trecuti de Lago di Resia, cerul se deschide si un soare superb ne ureaza bun venit pe Stevio.

Acest gigant e greu de descris, trebuie sa fi acolo, sa il simti. E colosal, plin de panorame feerice, ace de par mai stranse ca si coapsele unei fecioare si o forfota ca in Marele Bazar din Stambul. Biciclistii au intaietate, toti cei motorizati ii respecta, protejeaza si ii admira pentru efortul lor suprauman. Ajunsi in varf ne pierdem printre sutele de turisti ce misuna ca furnicile. Atmosfera e usor obositoare si in plus eu am un Tour de prins, asa ca dupa nici o ora de contemplare a peisajelor de pe cel mai renumit pas al Alpilor Italieni, coboram in Bormio.

Aici il usurez de desagi pe Rudigard, o iau impreuna cu cei din masina spre Elvetia. Urmeaza sa am parte de o simfonie de trecatori alpine colorata cu peisaje glaciare feerice si vibrez ca un monopiston din anii ‘80.

Primul pas e Foscano (2291 m) cu un bizar indicator de Vama pe el. Ciudat, pentru ca pana in Elvetia ar trebui sa fie mai mult de 30-40 de km, dar nu la fel de ciudat ce pretul benzinei – 1.1 euro. Ce naiba o fi cu Livigno asta inafara peisajelor de tablou impresionist?

Alimentez pana curge din rezervor si continuam peste Fourcola di Livino (2315 m), un pas splendid pe care ai tot timpul ai in fata ca si reper magnificum munte Bernina. Odata ajunsi in varf, dam nou de vama, de data asta cea adevarata, cu Elvetia. Acum sunt confuz bine de tot, dar directia pare buna, asa ca dupa ce trecem de pasul Bernina (2328 m), urmeaza sa coboram pentru cateva ore in Saint Moritz. Capitala a Jocurilor Olimpice din ‘28 si ’48, orasul este o rezervatie a celor care vin sa isi etaleze supermasinile in fata hotelurilor de 5 stele. Primul Ferrari deja il vazusem pe Bernina.

Orasul in sine e dragut dar stilul de viata nu e neaparat pe gustul meu....poate or fi pre acri strugurii Personal, am ramas impresionat doar de preturile exorbitante iar mai tarziu de berea locala luata la pachet – Tell. E extrem de proasta !

O luam spre nordul Cantonului Grizunilor pentru a ajunge in La Punt Chamues locul unde se va termina etapa “Kings Stage”.

Ajungem mai devreme, numai bine sa intram in atmosfera si sa vedem pe un ecran urias efortul ciclistilor in catararea de categorie spaciala de pe Albulapass (2315 m). In jur e o harmalaie de nedescris. Organizatori ne-au inarmat cu sepcute, fulare, talangi si suntem gata de sarbatoare alaturi de localnici. Sosirea primului grup de evadati declanseaza iadul. Unde sunt neutrii aia calmi si echilibrati??? O mana de oameni fac galagie mai nebuna decat pe Ali Sami Yen ! Drumul rutierior este deschis de militarii elvetieni calare pe GS-uri, asa ca,daca, Odin apara, se intampla ceva cu Rudi al meu, stiu la cine sa apelez pentru piese. Pe sprintul de final in trei, castigator iese Rui Alberto Costa, omul ce avea sa produca o uriasa surpriza peste cateva luni si devind campion mondial la Florenta.

 

Partea faina a acestor curse mai mici e ca ai ocazia sa fi mai aproape de sportivi si chiar sa interactionezi cu ei fara prea multe bariere de securitate. E incredibil sa dai mana cu un campion mondial, sau sa stai la doi pasi de un castigator al Le Tour de France . Sunt niste atleti imensi, elite ale unuia din cele mai dificile sporturi.

 

Pornim spre Italia coplesit acest tip de eveniment sportiv la care am visat atata vreme sa ajung. Alegem ca si cale de intoarcere tunelul Munt la Schera, o varianta destul de costisitoare, dar ajungem din nou in Livino, taramul benzinei de un euro.

Dupa cum vedeti, a fost o zi plina, iar gurmandul din mine nu a indraznit sa scoata un cuvant, asa ca a venit vremea sa legam calul la Birrificio di Livigno 1816, steakhouse-ul fabricii de bere aflata la cea mai mare altitudine din Europa. Portiile sunt pantagruelice iar tot ce odata a avut puls, e marinat din belsug cu cele cinci sortimente de bere produse aici. Daca va rasare vreodata in drum aceasta berarie, nu ezitati sa intrati la un The Peak sau la o bere afumata. Suntem serviti de doua romance care ne explica istoria benzinei de un euro. Livigno e o provincie autonoma a Italiei si datorita izolarii sale geografice e beneficiara a numeroase privilegii fiscale inca din evul mediu. Toate produsele comercializate in magazinele de aici sunt lipsite de TVA iar cei de pe pasul Foscano, care ii credeam vamesi, sunt functionari ai Guardia di Finanza.

Ghiftuiti si cu restul mancarii la pachet (multumim fetelor!) pornim spre Bormio.

Vremea e perfecta de mers pe doua roti – ploua mocaneste si se lasa o bezna sa o tai cu joagarul. Ce poate fi mai perfect ca asta cand sti ai de trecut din nou pasul Eira (2209 m) si Foscano (2291 m). Ajung degerat la cazare, dar Apuka stie cum sa revitalizeze un cadavru: o zama dublu-insufletita de prune made in Transilvania si sunt din nou in parametrii optimi. Dragii mei, e clar ca o astfel de zi nu se uita usor.

Noapte, privind stropii de ploaie ce se zdobesc de fereastra mansardei, concluzionez ca e una din acele zile care iti DA CU...

Editat Decembrie 30, 2013 de redippy

[redippy]

Dimineata e opusa serii precedente. Vremea e splendida iar noi suntem in drum spre pasul Gavia (2621 m), al doilea ca marime din Italia, dar considerat mult mai periculos decat Stelvio. Fata nordica e uluitoare. Curbele sunt foarte armonioase, asfaltul impecabil iar pe portiunea de finak, drumul serpuieste prin troiene inalte de cativa metri. Zapada asta au facut sa fie anulata etapa a 19-a din Giro in urma cu doar 3 saptamani. Sudori reci m-au trecut la gandul ca voi ajunge la poalele Alpilor si voi gasi Stelvio si Gavia inchise, dar uite cum zeii au fost de partea noastra si le trecem pe ambele. La coborarea spre Ponte di Legno, Gavia isi arata periculozitatea. Drumul se ingusteaza simtitor si se claxoneaza la curbe mai frenetic ca si in Cairo. Ajunsi cu bine la baza namilei, ne premiem cu primul espresso de cand am ajuns in Italia. Cred ca ar fi pleonasm sa afirmi despre un italian espresso ca e excelent.

 

Ajungem in Ponte di Legno iar de aici o cotim spre Dolomiti peste Passo del Tonalle (1883 m) pe una din rutele clasice ale Giro d’Italia. Drumul prin Tirolul de Sud e nemaipomenit. E o placere sa colinzi satele de munte din aceasta zona sau sa treci printre plantatiile besfarsite de vita de vie dib Trentino. Ajungem seara franti de obosela la poalele pasului Valles (2032 m) in Falcade. Incepe din nou sa ploua. Violent. Oare pentru a cata oara?...ce mai conteaza, suntem la scut in confortabilul hotel Panorama, adanc in inima Dolomitilor si de maine, noi aventuri ne stau in fata.

 

Uite si un filmulet cu cateva portiuni din Stelvio si Gavia.

Editat Decembrie 31, 2013 de redippy

[redippy]

Dragilor, Saturnaliile au trecut cu bine asa ca dupa traditionalul "La multi ani", dati-mi voie sa mai bag o felie din poveste noastra de anul trecut.

 

Azi e o noua zi speciala. Urmeaza sa cataram varful Punta Penia din masivul Marmolada, cel mai inalt punct al Dolomitilor (3343 m). Cum Florin, partenerul meu pentru aceasta sectiune a excursiei a ramas prin Austria, il conving cu o seara inainte pe Cristi sa ma insoteasca. O prezentare sumara a echipamentului de alpinism, asezonata din belsug cu berile luate din St. Moricz ne fac sa constatam ca suntem o echipa extrem de sudata. Ca un bun sportiv din categoria cocos si mare admirator al lui Paul Gascoigne, reusesc sa imi imping limitele vreo 2-3 ore dupa miezul nopti, in tentativa de a ispravi odata pentru totdeuna cu berile luate din St. Moricz. Daca Mesia a reusit sa transforme apa in vin, elvetienii sunt fauritorii unui miracol mai consistent: - au transformat urina in bere si au numit-o Tell. Incercati-o, cu siguranta veti regreta! Efectul benefic al uroterapiei il simt a doua zi, cand ma trezesc cu toata greutatea planetei asezata cu fundul pe capul meu.

Dupa dejun copios si un espresso, mai brutal ca elixirul magic al galilor, ma intremeaza pentru curajoasa noastra actiune. Trecem pasul Fedaia (2057 m), parcam langa lacul omonim si urcam in butoaie pana refugiul Fiacconi la 2626 m. De aici suntem pe cont propriu. Ne echipam si ii dam bataie la o ora numai potrivita pentru inceputul unei ascensiuni de un trei-miar, usor trecut de amiaza.

 

Suim haotic fara repere prea clare. Ne ghidam dupa cele cateva descrieri si poze gasite pe net. A fost o iarna lunga in Italia si reperele noastre sunt in marea lor majoritate inca sub zapada. Intalnim pe traseu doua echipe ce coboara, dar o fac de pe Punta Rocca, fratele geaman al Puntei Penia iar indicatiile lor ne sunt la fel de utile ca si o statie Petrom cand esti cu patinele.Zapada e extrem de instabila iar odata trecuti de 3000 altitudune, urmele avalanselor incep sa se vada peste tot in jurul nostru. Ne legam in coarda si inaintam precauti dar oarecum orbeste, cu pozele traseului in mana. E plin de urme in zapada dar nu ne sunt de nici un ajutor si parca au menirea sa creeze si mai multa confuzie in traseu. Din aproape in aproape, dezlegam puzzle-ul si suntem la baza celebrei Via Ferrata – Cresta Ovest. Aceasta e un vis pentru orice alpinist, dar pentru noi, azi e un cosmar. E varata adanc sub zapada si doar ici si colo, la distante considerabile, mai rasare din nameti cate o posibilitate de asigurare. Infigem adanc pioletii in zapada friabila si sunt constient ca o facem mai mult de forma. La mijlocul Ferratei intalnim un grup de 4 polonezi care ne confirma temerile ca si mai sus zonele pitonate sunt in mare lor majoritate sub zapata. Ne mai spun si ca ei au fost azi singurii care au urcat azi pe varf. E iunie, e sambata si suntem doar 6 oameni care urca pe cel mai inalt varf din Dolomiti. Tare ciudat...

 

La urcare, sunt atat de concentrat incat abia pe creasta realizez ca nu am facut nici o poza pe Via Ferrata si avem doar o scurta filmare. Ajungem intr-un tarziu la crucea de pe varf, deasupra Dolomitilor si ne scaldam cu nesat ochii in panorama splendida.

Refugiul inca nu s-a deschis, iar linistea abisala ne este perturbata doar de cele cateva pasari flamande ce ne dau tarcoale. E ca in desenele animate cu coiotul, cand vulturii se invart pe deasupra

E deja 3 si jumatate, iar butoaiele care ar fi trebuit sa ne duca in vale mai functioneaza doar o ora, asa ca nu le luam in calcul. Suntem intr-o grava criza de timp si in fata unei decizii teribil de dilematice. Coboram pe unde am urcat cunoscand dificultatea traseului sau ne aventuram pe varianta Schena de Mul, necunoscuta noua dar la o prima vedere mult mai facila. Optam pentru a doua varianta, dar cum la munte tot ce pare mai usor se dovedeste a fi mai greu, reusim sa o dam admirabil in bara dupa nici o ora de coborare. Ratacim traseul iar timp si vointa sa ne intoarcem nu mai avem. Improvizam, avand ca reper vizual Lago Fedaia si Piz Boe, varful de vis-a-vis. Miscarea se dovedeste a fi cat se poate de neinspirata pentru ca trebuie sa traversam o panta cu o inclinatie de vreo 60 de grade incarcata cu zapada. Ici – colo se mai porneste cate o mini-avalansa, nu foarte periculoasa, dar suficienta cat sa te dezechilibreze si sa aluneci cateva sute de metri in vale. Am patit asta odata in Muntii Rodnei pe o portiune de vreo 50 de metri si inca am fobii legate de acea alunecare. Admit ca nu sunt un temerar si prefer sa imi dublez distanta daca aceasta e mai sigura, dar acum suntem bagati pana in gat intr-o hazna. Sapam indarjit la fiecare pas si dupa o ora chinuitoare reusim traversarea. De aici incolo mersul pe ghetar pare ca o plimbare in parc. Suntem atenti la crevase dar inaintam cu viteza a doi irbisi. Ne apropiem de refugiu Fiacconi si e aproape 7 seara. Mai avem cam 3 ore de coborat pana la motocicleta si putine lucruri le consider mai detestabile decat un traseu montan necunoscut facut la lumina frontalei. Dar sa vezi minunea...incep sa se miste butoaiele. Coboara 2 cabaneri iar noi ne trezim alergand spre butoaie de zici ca Otzi s-ar afla pe urmele noastre. Masinistul ne vede disperarea si opreste scula. Imbarcam cu tot harnasamentul pe noi si pana la baza am pe fata un zambet ma larg ca al lui Ponta cand a anuntat ca nu a plagiat.

Odin a fost generos azi cu noi. Coprofag sa fi fost si tot n-aveam o asemenea cantitate de noroc. Jos nu mai e nimeni. In parcarea ce era tixita la plecarea noastra doar Rudi ne asteapta, bucuros ca ne-am intors sanatosi.

Pornim cu o noua ploaie usoara pe urmele noastre, dar acum nimic nu imi mai pare dificil. Zburam pana acasa, iar de acolo, dupa un dus fierbinte si un intaritor ardelenesc, zburam la o mica pizzerie traditionala din satul unde suntem cazati. Aici, zeii din Asgard decid sa imi desavarseasca ziua sub forma unei delicioase “Pizza con bufala” dar mai ales sub forma unui pahar de bere rosie St Benoit. Fratilor, precum va mai aminteam, provin dintr-o casta ce n-a dus paharul la ureche, dar licoarea asta, vorba lui Fanus Neagu, era atat de buna incat imi venea sa ii spun Dumneavoastra. Si uite cum a mai trecut o zi pe care nici Alzheimer nu va putea sa mi-o stearga din memorie.

Clipul cu ascensiunea.

Editat Ianuarie 3, 2014 de redippy

[redippy]

Dragii mei, azi urmeaza sa va povestesc despre inca una din zilele in care multumesc Demiurgului ca mi-a dat gene de motociclist. Avem in plan sa parcurgem o buna bucata din ceea ce National Georaphic a descris ca fiind: "one of the biggest, most passionate, and most chaotic bike races on Earth” - Maratona des Dolomites. In plus, ca sa ne mai dam jos fundul din sa, vrem sa tragem o fuga si la muzeul in aer liber al WWI de la Cinque Torri .

Ne incepem iarasi ziua cu un acelasi mic dejun mitocanesc. Se vede ca italienii astia din nord isi trag seva din fostul Imperiu Hapsburgic si stiu ce sa puna pe masa, nu ca molaii aia din sud, cu mancarea lor mediteraneeana sanatoasa, de te ridici tot flamand O luam spre Passo Giau (2236 m) avand in minte replica receptionerei de la hotel – „bellissimo”. Adevar grait-a gura dansei. Pur si simplu nu gasesc cuvinte suficient de pompoase ca sa glorifice peisajele ce iti sunt oferite pe acest pas. Esti in pantecul Dolomitilor si ai o splendida panorama 36o de grade cu tot ce este esential pt acetia: Civetta, Tofane, Guppo Sella, Marmolada, Monte Cristallo pana catre Tre Cime. Pur si simplu nu mai stii ce sa fotografiezi.

Ne urnim cu greu de pe Giau si pe soseaua spre Cortina cotim stanga pe drumul forestier ce duce la muzeul Cinque Torri. Aici e locul de unde soldatii italieni dadeau replica artileriei austro-ungare. Locul e coplesitor. Peste tot se vad urmele unuia din cele mai dificile razboie montane purtate vreodata de om. Acesta e unul din motivele pentru care Frontul Dolomitilor din 1915 a ramas legendar. Ne plimbam aproape doua ore prin transee si fortificatii ale trupelor italiene si imi zboara constat gandul la ticalosia liderilor care isi trimit la moarte supusii doar pt a trasa noi granite. Macar panorama e una pentru care merita sa mori...

Periplul nostru de comemorare a victimelor razboiului WWI continua cu trecerea peste Passo Falzarego (2105 m) pe langa pozitiile austriece de pe Mount Lagazuoi si cu o tentativa de a vizita muzeul Tre Sassi. Rahatul ala de spaga din Ucraina vad ca a reusit sa imi radieze din plan cateva vizite la muzee.

 

Trecem de Passo Valparola (2168 m) indreptandu-ne spre una din cele mai fascinate parti ale calatoriei noastre – Sella Ronda. Acest circuit, cu 4 pasi alpini repertoriati, e legendar pentru ciclisti si nu numai. Il ocolim pe cel mai mic dintre ei, Passo Campolongo, care ne-ar cam incurca socotelile legat de traseu si o luam spre ceilalti 3. Portiunea dintre Passo Gardena si Passo Sella e nemaipomenita. Ai constant langa tine pereti uriasi de stanca si un asfalt impecabil sub roti.

Passo Pordoi e cireasa. Pe coborarea spre Arabba virajele sunt realizate ca la velodrom. Esti aruncat in stanga si in dreapta cu o aderenta dementiala. Daca mi-ati fi vazut fata cand am oprit in Arabba...il mai tineti minte pe Geoana cum topaia cand a iesi presedinte? Era un biet prostanac pe langa mine. Pur si simplu simplu imi venea sa ling asfaltul, sa-l imbratisez, sa-l sarut. Daca as fi putut sa il iau pe Pordoi asta acasa...

Nu pot, asa ca incalec si pornesc mai departe spre cazare. La benzinaria din Aleghe pun una din putinele intrebari inteligente din excursie: ”tu unde mananci cand nu o faci acasa?”. II este adresata benzinarului din Aleghe si prin raspunsul acestuia suntem calauziti spre un mic han rustic, retras de la sosea – La Grande Guerra. Mancarea, o combinatie fascinanta in care se intalnesc rafinamentul si satietatea bucatariei alpine cu simplitatea si prospetimea celei mediteraneene, iti matrafoxeaza simturile. Servirea e ireprosabila iar locatia o splendoare. La urma, se pare ca broscarii astia nu is cei mai nesuferiti oameni din Europa.

Editat Ianuarie 6, 2014 de redippy

[xanderash]

salut ,

imi poti spune si mie in mare cat te-a costat cati km ai facut in total si daca ai si o harta cu traseul?

astept un raspuns pe pm daca poti ...

 

ms

[Doctor X]

Poveste frumoasa, poze faine, traseu demential si combinat cu ascensiunea pe creasta Dolomitilor. N-ai ce sa ceri mai mult! Bravo!

PS: M-a apucat nostalgia si nervii ca n-am ajuns pe Pordoi.